Cate o pagina pe zi, in care sa vorbesti despre pedeapsa. De ce ai primit-o si cum o sa o ispasesti?
Imi doresc un cazan fermecat, in care sa arunc toate grijile inutile pe care mi le fac din te miri ce. Un cazan in care sa arunc si speranta, cea mai nenorocita dintre toate darurile, caci numai ea ne indeamna sa continuam fara sa ne miram, fara constiinta savarsirii raului, fara teama si fara inhibitii, chiar fara exhibitii, cand ar fi atat de necesar.
Port un numar pe umar, un altul pe calcai. Cand le adun, daca mai timp de adunari, obtin suma zilelor vietii unui sclav. Extrag radacina, sa aflu numarul de ore pe zi in care poate sa doarma, sa scanceasca sau sa viseze. Cu ochii deschisi nu ma incumet sa iau creionul si sa fac socoteala, sau sa visez. Un sclav are doar vise obisnuite, in somn. Atunci traieste o alta viata. Sau isi traieste viata asa cum vrea el. Trotuarul, cu traficul lui de pietoni cu traficul lui de sclavi. E ca linia de fractie intre sclav si infern. In orice clipa se poate produce o ruptura, In orice clipa fractia se poate simplifica. Sclavii nu pot ajunge intre ei la un numitor comun, nu se pot aduna, se pot doar inmulti si apoi imparti, la infinit, in numere incompatibile.
Imi pierd orice urma de viata, orice urma de mine. Prin toate orificiile iese tot ce e rau, dar si tot ce e bun, atata cat o fi fost. As fi preferat sa sangerez, sa sangerez, sa sangerez…
M-am gandit azi la cum ar evolua ultima mea conversatie cu un seaman, ultima de dinaintea mortii. Oare cui o sa ma spovedesc? Un preot tanar m-ar intelege, ar fi un bun avocat al apararii? M-ar salva oare in virtutea avantului sau neintinat?
Ultima discutie va fi poate o sueta, delicios saturata cu nimicurile existentiale?
Doar antivirusul imi mai spune cu incredere: “you are protected”.
Imi doresc un cazan fermecat, in care sa arunc toate grijile inutile pe care mi le fac din te miri ce. Un cazan in care sa arunc si speranta, cea mai nenorocita dintre toate darurile, caci numai ea ne indeamna sa continuam fara sa ne miram, fara constiinta savarsirii raului, fara teama si fara inhibitii, chiar fara exhibitii, cand ar fi atat de necesar.
Port un numar pe umar, un altul pe calcai. Cand le adun, daca mai timp de adunari, obtin suma zilelor vietii unui sclav. Extrag radacina, sa aflu numarul de ore pe zi in care poate sa doarma, sa scanceasca sau sa viseze. Cu ochii deschisi nu ma incumet sa iau creionul si sa fac socoteala, sau sa visez. Un sclav are doar vise obisnuite, in somn. Atunci traieste o alta viata. Sau isi traieste viata asa cum vrea el. Trotuarul, cu traficul lui de pietoni cu traficul lui de sclavi. E ca linia de fractie intre sclav si infern. In orice clipa se poate produce o ruptura, In orice clipa fractia se poate simplifica. Sclavii nu pot ajunge intre ei la un numitor comun, nu se pot aduna, se pot doar inmulti si apoi imparti, la infinit, in numere incompatibile.
Imi pierd orice urma de viata, orice urma de mine. Prin toate orificiile iese tot ce e rau, dar si tot ce e bun, atata cat o fi fost. As fi preferat sa sangerez, sa sangerez, sa sangerez…
M-am gandit azi la cum ar evolua ultima mea conversatie cu un seaman, ultima de dinaintea mortii. Oare cui o sa ma spovedesc? Un preot tanar m-ar intelege, ar fi un bun avocat al apararii? M-ar salva oare in virtutea avantului sau neintinat?
Ultima discutie va fi poate o sueta, delicios saturata cu nimicurile existentiale?
Doar antivirusul imi mai spune cu incredere: “you are protected”.