Nu prea văd mulţi oameni hotărâţi să spună că detestă sportul. Poate că există câţiva; ignor. Însă am impresia că sportul e un fel de ultim tabu de societate, în mica noastră aventură istorică din ultimele decenii. Religii şi societăţi au căzut, nu însă şi distracţiile şi filozofia practică de masă a zbuciumului bezmetic.
Detest sportul – sau mai degrabă ar trebui să spun că mi-e vag indiferent -, întâi, pentru că nu-mi place să sufăr. Nu am nici o înclinaţie specială pentru durere, efort, transpiraţie. Cum nu prea există sport în afara acestora, sunt nevoit să conclud că un sportiv e neapărat şi un masochist. Cu neputinţă să faci sport şi să nu-ţi placă durerea, să nu te adori în oglindă suflând greu, cu muşchii întinşi şi transpiraţia curgându-ţi pe trup. Un masochist dublat de un narcisic are destule şanse să dea un sportiv.
Cum sportul are, însă, atâţia spectatori, s-ar putea crede că masochismul e o boală îngrijorătoare. Nu chiar. Suferinţa e pe teren; în tribune nu se face efort. Spectatorii sunt mai degrabă tentaţi de sadism: adoră suferinţa pe care unii o provoacă altora, şi ei din tribune prin încurajări, într-un mic careu, de obicei prin două ‘echipe’ (care nu există, nu au nici o ‘tradiţie’, ‘steaguri’, ‘culori’ etc., sunt totalmente ficţiuni) care se aruncă una asupra celeilalte. Numărul sadicilor îl depăşeşte constant pe cel al masochiştilor, şi nu-i aşa de rău; presupun că e întotdeauna preferabil, în orice, să existe mai mulţi spectatori decât practicanţi.
Pornisem, totuşi, mai degrabă bine. Ca orice copil aruncat în lume de pretenţiile părinţilor şi brutalitatea agreabilă a prietenilor de joacă, am practicat câteva, un număr infim de suferinţe organizate. Câţiva ani de hochei, câţiva de şah (cineva s-a amuzat odată să-l declare ‘sport’, pe motivul comic sofistic că ar presupune performanţă, aşa încât îl trec aici), planorism şi paraşutism din curiozitate, box (doar câteva luni, deşi bietul antrenor îmi vindea avantajul staturii şi alonjei), în sfârşit, un mic număr de brutalităţi organizate, din genul acela care te face în viaţă, când te întorci noaptea acasă pe o alee întunecată unde lâncezesc patru indivizi, să treci cu un anume surâs interior printre ei. Rezultatul: fiecare în parte şi toate împreună mi s-au părut excelente şcoli de absurd şi stupiditate. Judecând cât pot de onest, cu perspectiva trecerii timpului, rare sunt activităţile umane (poate frontul, în linia întâi?) în stare să producă atât de consistente şi sistematice probe din amândouă.
M. Onfray găsea că sportul e un avatar iudeo-creştin al legitimării suferinţei, prelungit laic până în zilele noastre. Mă întreb; nu e deloc imposibil. Plăcerea de a suferi e destul de răspândită, şi nu prea văd cum s-ar putea edifica fără ea o religie durabilă. În plus, am reinventat sportul de masă şi de arenă, după o moarte de cincisprezece secole, am ţinut neapărat să facem asta. E de înţeles, dacă între timp fuseserăm ocupaţi cu religia.
Chomsky povesteşte că a fost frapat de absurdul lucrului abia în adolescenţă, când asista pe un mic stadion, alături de colegi, la tribulaţiile echipei liceului. În timpul jocului, s-a oprit deodată din aplaudat, întrebându-se ce face acolo: de ce susţinea o echipă mai degrabă decât alta? Unii era îmbrăcaţi în albastru, ceilalţi în verde, fără să se înţeleagă prea bine raţiunea acestei distincţii cromatice, singura care-i apărea vizibilă. Pentru că este echipa liceului, i s-a spus, echipa ‘noastră’. Şi n-aş putea să o susţin pe cealaltă? s-a gândit timid, lăsându-i să-i scape vorbele pe buze. Cum privirile celorlalţi s-au întunecat, a preferat să-şi continue reflecţia acasă. În această simplă stupoare originară, ‘de ce unii mai degrabă decât alţii’, şi fără să cunoască încă uzul sistematic al sportului în societăţile totalitare, sunt de găsit rădăcinile consideraţiilor de mai târziu despre vidul naţiunilor.
Sportul, gestionare a suferinţei în vederea unei beatitudini fizice, pur masochism, atavism al strivirii celuilalt şi înlocuitor sadic de mândrie personală în oceanul ratajului, are acum şi un côté estetic. Alergatul. Alergatul nebun, cu ochi injectaţi, pe alei, în săli de transpirat etc. Acum: pot înţelege că te temi de boală, sau nu vrei să fii povară altora, şi atunci preferi să-ţi menţii un corp cât mai sănătos în viaţă, până la sfârşitul aventurii. E singura motivaţie care mi se pare raţională: sportul ca negaţie. Te apuci de sport aşa cum alţii se lasă de fumat: nu ca să-şi facă bine, ci ca să nu-şi facă rău. O via negativa destul de rezonabilă, de înţeles. Dar ca să te admiri în oglindă… Perversiunea narcisică, benignă, se împleteşte comic cu evidenţa nonsensului, câtă vreme lucrezi cu materia cea mai perisabilă din lume, corpul. Parcă niciodată absurdul n-a alunecat mai departe. Totdeauna am impresia, când văd câte unul depăşindu-mă pe trotuar în flagrant delict de ‘jogging’, că am de-a face cu un tip care pregăteşte o operă, ceva extraordinar. Fără îndoială îşi prelungeşte viaţa în vederea acestui fapt: acasă îl aşteaptă o capodoperă, o sculptură, o simfonie, un roman. Omul acesta se păstrează pentru ceva, altfel ar fi inexplicabil. Indecent, comic. Omeneşte ataşant, într-atât e de stupid. Sunt deci convins că toţi alergătorii stradali sunt genii care se păstrează pentru a dovedi curând ceva.
O stupiditate abisală într-o mare de urlete. Nu ştiu de ce, am impresia că sunt şi lucruri mai bune de făcut.
Detest sportul – sau mai degrabă ar trebui să spun că mi-e vag indiferent -, întâi, pentru că nu-mi place să sufăr. Nu am nici o înclinaţie specială pentru durere, efort, transpiraţie. Cum nu prea există sport în afara acestora, sunt nevoit să conclud că un sportiv e neapărat şi un masochist. Cu neputinţă să faci sport şi să nu-ţi placă durerea, să nu te adori în oglindă suflând greu, cu muşchii întinşi şi transpiraţia curgându-ţi pe trup. Un masochist dublat de un narcisic are destule şanse să dea un sportiv.
Cum sportul are, însă, atâţia spectatori, s-ar putea crede că masochismul e o boală îngrijorătoare. Nu chiar. Suferinţa e pe teren; în tribune nu se face efort. Spectatorii sunt mai degrabă tentaţi de sadism: adoră suferinţa pe care unii o provoacă altora, şi ei din tribune prin încurajări, într-un mic careu, de obicei prin două ‘echipe’ (care nu există, nu au nici o ‘tradiţie’, ‘steaguri’, ‘culori’ etc., sunt totalmente ficţiuni) care se aruncă una asupra celeilalte. Numărul sadicilor îl depăşeşte constant pe cel al masochiştilor, şi nu-i aşa de rău; presupun că e întotdeauna preferabil, în orice, să existe mai mulţi spectatori decât practicanţi.
Pornisem, totuşi, mai degrabă bine. Ca orice copil aruncat în lume de pretenţiile părinţilor şi brutalitatea agreabilă a prietenilor de joacă, am practicat câteva, un număr infim de suferinţe organizate. Câţiva ani de hochei, câţiva de şah (cineva s-a amuzat odată să-l declare ‘sport’, pe motivul comic sofistic că ar presupune performanţă, aşa încât îl trec aici), planorism şi paraşutism din curiozitate, box (doar câteva luni, deşi bietul antrenor îmi vindea avantajul staturii şi alonjei), în sfârşit, un mic număr de brutalităţi organizate, din genul acela care te face în viaţă, când te întorci noaptea acasă pe o alee întunecată unde lâncezesc patru indivizi, să treci cu un anume surâs interior printre ei. Rezultatul: fiecare în parte şi toate împreună mi s-au părut excelente şcoli de absurd şi stupiditate. Judecând cât pot de onest, cu perspectiva trecerii timpului, rare sunt activităţile umane (poate frontul, în linia întâi?) în stare să producă atât de consistente şi sistematice probe din amândouă.
M. Onfray găsea că sportul e un avatar iudeo-creştin al legitimării suferinţei, prelungit laic până în zilele noastre. Mă întreb; nu e deloc imposibil. Plăcerea de a suferi e destul de răspândită, şi nu prea văd cum s-ar putea edifica fără ea o religie durabilă. În plus, am reinventat sportul de masă şi de arenă, după o moarte de cincisprezece secole, am ţinut neapărat să facem asta. E de înţeles, dacă între timp fuseserăm ocupaţi cu religia.
Chomsky povesteşte că a fost frapat de absurdul lucrului abia în adolescenţă, când asista pe un mic stadion, alături de colegi, la tribulaţiile echipei liceului. În timpul jocului, s-a oprit deodată din aplaudat, întrebându-se ce face acolo: de ce susţinea o echipă mai degrabă decât alta? Unii era îmbrăcaţi în albastru, ceilalţi în verde, fără să se înţeleagă prea bine raţiunea acestei distincţii cromatice, singura care-i apărea vizibilă. Pentru că este echipa liceului, i s-a spus, echipa ‘noastră’. Şi n-aş putea să o susţin pe cealaltă? s-a gândit timid, lăsându-i să-i scape vorbele pe buze. Cum privirile celorlalţi s-au întunecat, a preferat să-şi continue reflecţia acasă. În această simplă stupoare originară, ‘de ce unii mai degrabă decât alţii’, şi fără să cunoască încă uzul sistematic al sportului în societăţile totalitare, sunt de găsit rădăcinile consideraţiilor de mai târziu despre vidul naţiunilor.
Sportul, gestionare a suferinţei în vederea unei beatitudini fizice, pur masochism, atavism al strivirii celuilalt şi înlocuitor sadic de mândrie personală în oceanul ratajului, are acum şi un côté estetic. Alergatul. Alergatul nebun, cu ochi injectaţi, pe alei, în săli de transpirat etc. Acum: pot înţelege că te temi de boală, sau nu vrei să fii povară altora, şi atunci preferi să-ţi menţii un corp cât mai sănătos în viaţă, până la sfârşitul aventurii. E singura motivaţie care mi se pare raţională: sportul ca negaţie. Te apuci de sport aşa cum alţii se lasă de fumat: nu ca să-şi facă bine, ci ca să nu-şi facă rău. O via negativa destul de rezonabilă, de înţeles. Dar ca să te admiri în oglindă… Perversiunea narcisică, benignă, se împleteşte comic cu evidenţa nonsensului, câtă vreme lucrezi cu materia cea mai perisabilă din lume, corpul. Parcă niciodată absurdul n-a alunecat mai departe. Totdeauna am impresia, când văd câte unul depăşindu-mă pe trotuar în flagrant delict de ‘jogging’, că am de-a face cu un tip care pregăteşte o operă, ceva extraordinar. Fără îndoială îşi prelungeşte viaţa în vederea acestui fapt: acasă îl aşteaptă o capodoperă, o sculptură, o simfonie, un roman. Omul acesta se păstrează pentru ceva, altfel ar fi inexplicabil. Indecent, comic. Omeneşte ataşant, într-atât e de stupid. Sunt deci convins că toţi alergătorii stradali sunt genii care se păstrează pentru a dovedi curând ceva.
O stupiditate abisală într-o mare de urlete. Nu ştiu de ce, am impresia că sunt şi lucruri mai bune de făcut.