Confessions (2010)

Confessions (2010), plicticos atavism al cruzimii japoneze, prezent peste tot, în arta ca şi-n pornografia lor; fastidios. Blue Valentine (2010), poveste minimală, delicată, simplă, şi tot ce reuşeam să văd în timpul ăsta era: monstruozitatea banalităţii.

       Cred că poate fi admis: celui care scrie îi lipseşte ceva. (Nicidecum îi prisoseşte, cum se crede, nu e vorba de un surplus de fiinţă sau o malformaţie, de abilitate, talent, genialitate etc., simple efecte.) La originea nerăbdării de a aşterne cuvinte, ca a oricărei dorinţe, stă o lipsă. Nu e normal să scrii, ‘viaţa ar trebui să fie de ajuns’ (Houellebecq). Universul, totuşi, le e suficient celorlalţi. Dacă te precipiţi în altceva, e fără îndoială pentru că lipsa, esenţială sau nu, e prezentă, corozivă, dureroasă. Fără ea scrisul ar fi lipsit de combustia lui intimă. – Întâlnind un scriitor, întrebarea corectă ca să-l defineşti ar trebui să fie: Ce îţi lipseşte? Răspunsul va fi scurt, din câteva cuvinte. După el vei putea şti dacă scrie ficţiune, poeme sau eseu, dacă are o gândire, o teză sau o naraţiune metaforică, dacă mai vrea ceva pe-aici sau e resemnat în general cu rodul faptei.