Cine nu a auzit de Terry Pratchett? Un bătrânel simpatic care riscă cât de curând să fie vizitat de unul dintre personajele sale.
Prima întâlnire cu Discworld am avut-o prin intermediul jocurilor pe calculator: Discworld, Discworld II-Missing presumend…!? şi Discworld Noir.
Normal, după ce am jucat jocurile, trebuia neapărat să citesc şi
cărţile care au stat la baza lor. Şi, ce să-mi pot dori mai mult, au
început să fie traduse în română. Iniţial publicate la editura Noesis
(de care nu cred că mai ştie nimeni nimic), iar apoi de Rao. Fiind o
traducere, Discworld a ajuns Lumea Disc. Ok, treacă-meargă. Dar, în
bunul obicei al traducerilor de fantasy (că doar e la fel la spanioli,
francezi etc.), toate numele şi termenii care sunau bine în engleză au
fost traduşi cu echivalenţi mioritici. De exemple, Rincewind a ajuns
Vânturache. Titlurile s-au tradus cum trebuie, cu o excepţie notabilă: Sourcery s-a echivalat cu Copilul Minune. Deci? Fuck off.
Aşadar ele trebuiau citite în original, iar în România preţul lor în
Diverta sau în alte librării este extrem de ridicat (50-60 de lei
volumul, dacă nu mai mult), aproape dublu faţă de alte părţi. Ghinion.
Şi, într-un final, le-am găsit la preţ de aprox 30 de lei volumul. Ne
punem frumos, eliberăm un raft în bibliotecă şi ore suficiente din
timpul nostru preţios.
Prima carte pe listă:
M-am gândit să adun într-un loc toate “vorbele de duh” (echivalent mai ortodox al englezescului wit?). Poate postez pe aici. Asta dacă nu uit.