“Atentie, se inchid usile! Urmeaza statia Eroii Revolutiei, cu peronul pe partea stanga!“.
Ma asez. In fata mea, deja asezata, se afla o fata. Prima data imi sar
in ochi cizmele si imi spun in gand ca sunt probabil luate din alta
tara, caci nu am vazut astfel de modele la noi in magazine. Fata citeste
sau mai degraba rasfoieste o carte. Mi se pare frumoasa si cocheta. Ma
suprinde in momentul in care o analizez si privirea-i ramane atintita
asupra mea. Intorc capul spre usa, prefacandu-ma ca ma uit la cei care urca acum in metrou. Usile
se inchid, iar aceeasi voce ma anunta ca urmeaza statia Tineretului.
Privirea era tot asupra asupra mea. Imi spun ca poate este genul acela
de persoana care nu suporta sa fie analizata. Cui ii place? Insa in
metrou, e oarecum inevitabila actiunea. Are niste ochi albastri,
frumosi, scosi in evidenta de culoarea inchisa a parului. Deodata, se
ridica si se indreapta spre mine. Imi zambeste. Nu o mai vazusem de
patru ani, asta dupa ce aproape opt i-am petrecut impreuna, in aceeasi
clasa. Si cate se pot schimba in patru ani de zile! S-a schimbat atat de mult!
S-a inaltat, si-a vopsit parul si parca nici vocea nu i-o mai recunosc.
Coboara peste doua statii, caci are meditatii la matematica. Imi sunt
suficiente pentru a-mi reaminti cat de mult imi doresc sa ma reintorc in
trecut, acolo unde 8B-ul imi era familie. Mai rar colectiv ca acela!
Poate tocmai de asta nu imi plac actualii colegi, caci i-am pus mereu in
comparatie cu aceia de dinainte. Aceeasi voce anunta sec urmatoarea
statie. E a ei. Usile se inchid. Doua statii, patru ani distanta. Ne-am
spus prea putine si m-a lasat cu prea multe ganduri. Mi-e dor de scoala generala.
Alocatia.
Ieri, in timp ce ma pierdeam pe Internet, am citit ceva ce m-a socat.
Se pare ca de anul viitor, Guvernul nostru incapabil doreste sa nu mai
dea alocatie copiilor ai caror parinti au venituri mari. Nu stiu ce
inseamna pentru ei sa ai un salariu mare, insa decizia vine ca un soc
pentru mine. Da, stiam ca suntem condusi de niste prosti, care se
gandesc doar la interesele proprii. Insa cum poti tu sa spui ca Romania
va iesi din criza economica in care se afla, luand de la gura unui copil
42 de lei? In loc sa le fie rusine si sa plece capul,
caci in ziua de astazi te descurci cu greu cu o asemenea suma, ba chiar
nu te descurci deloc, ei iau acest fapt ca pe un lucru firesc si normal.
Cunosc copii care depind de suma asta, care isi
platesc transportul ca sa vina la scoala. Ti se rupe inima cand ii vezi
ca nu vin uneori la ore tocmai pentru ca nu au posibilitatea financiara
sa o faca. Oamenii de la conducerea tarii isi bat joc de noi. De ce? Pentru ca pot.
Puterea este in mana lor, iar noi nu avem cum sa intervenim. Si ce daca
exista dreptul la alocatie al elevilor? Vor vota sa nu mai fie, ca doar
suntem in criza si ne ajuta orice suma de bani. Probabil am iesi din ea
daca nu ar mai fura cu nesimtire si daca si-ar micsora salariile pe
care le primesc pentru a sta cu fundul lor mare intr-un scaun. Anul
acesta, nu mi-am primit alocatia. A trebuit sa ma duc la nu stiu ce
sediu, sa depun cereri, sa fac rost de adeverinte, de parca imi faceau
un mare serviciu dandu-mi ceea ce merit. In fiecare zi ne loveste drept
in fata impotenta celor care ne conduc. Orasul asta arate ca dupa
bombardamente, de parca am fi pus hartie pe strazi si nu asfalt,
medicii nici nu se uita la tine daca nu le bagi bani in buzunar, se dau
afara profesorii experimentati pentru a se face loc celor care au
muncit pe sub birou, termini facultati si ramai pe dinafara caci nimeni
nu iti cunoaste tatal sau mama, precum si multe altele. V-am mai spus cat de mult am ajuns sa urasc tara in care traiesc?
Terry Pratchett. Discworld
Cine nu a auzit de Terry Pratchett? Un bătrânel simpatic care riscă cât de curând să fie vizitat de unul dintre personajele sale.
Prima întâlnire cu Discworld am avut-o prin intermediul jocurilor pe calculator: Discworld, Discworld II-Missing presumend…!? şi Discworld Noir.
Normal, după ce am jucat jocurile, trebuia neapărat să citesc şi
cărţile care au stat la baza lor. Şi, ce să-mi pot dori mai mult, au
început să fie traduse în română. Iniţial publicate la editura Noesis
(de care nu cred că mai ştie nimeni nimic), iar apoi de Rao. Fiind o
traducere, Discworld a ajuns Lumea Disc. Ok, treacă-meargă. Dar, în
bunul obicei al traducerilor de fantasy (că doar e la fel la spanioli,
francezi etc.), toate numele şi termenii care sunau bine în engleză au
fost traduşi cu echivalenţi mioritici. De exemple, Rincewind a ajuns
Vânturache. Titlurile s-au tradus cum trebuie, cu o excepţie notabilă: Sourcery s-a echivalat cu Copilul Minune. Deci? Fuck off.
Aşadar ele trebuiau citite în original, iar în România preţul lor în
Diverta sau în alte librării este extrem de ridicat (50-60 de lei
volumul, dacă nu mai mult), aproape dublu faţă de alte părţi. Ghinion.
Şi, într-un final, le-am găsit la preţ de aprox 30 de lei volumul. Ne
punem frumos, eliberăm un raft în bibliotecă şi ore suficiente din
timpul nostru preţios.
Prima carte pe listă:
M-am gândit să adun într-un loc toate “vorbele de duh” (echivalent mai ortodox al englezescului wit?). Poate postez pe aici. Asta dacă nu uit.
Inscriere in directoare
Daca vreti sa va promovati afacerea pe internet dar nu dispuneti nici de prea multi bani pentru a va face reclama, nici de timp pentru a va ocupa personal de acest lucru, una din metodele prin care puteti realiza asta este prin contractarea unei firme.
Pe piata exista destul de multe firme care se ocupa de SEO (Search Engine Optimization). Contra unei sume de bani care difera in functie de serviciile prestate, aceste firme va ajuta site-ul ca creasca in rank si sa isi creasca numarul de vizualizari zilnice.
Unul din servicii de care puteti beneficia este inscrierea in directoare. Acest lucru nu este foarte complicat dar cu efecte vizibile, iar costurile vor putea fi reduse aproape la minim. Pentru acest lucru va trebui sa faceti comanda inscrieri in directoare, si sa specificati si anumite informatii despre site-ul vostru si cuvintele care vreti sa fie folosite ca tag-uri.
Daca credeti ca acest lucru nu este suficient, puteti apela si la alte servicii . O firma care se ocupa de SEO, va poate oferi deasemenea si o analiza de piata personalizata, din care puteti afla care sunt cuvintele cele mai uzuale pe nisa pe care activati, unde se situeaza site-ul vostru in piata in comparatie cu a competitorilor, precum si un forecast despre efectele pe care instrumentele de SEO le vor avea asupra rank-ului.
Desi am spus ca este o metoda ieftina, la fel ca in multe alte domenii, preturile sunt pentru toate buzunarele. Asa ca recomandarea mea este ca, inainte de a semna cu o anumita firma, sa faceti totusi un sondaj de piata, astfel incat sa alegeti cea mai avatajoasa oferta din punct de vedere calitate/pret. Desi nu este o activitate foarte complicata si ati putea sa va ocupati si voi de aceasta optimizare, pentru cele mai bune rezultate, va recomand totusi sa apelati la serviciile unei firme.
Pe piata exista destul de multe firme care se ocupa de SEO (Search Engine Optimization). Contra unei sume de bani care difera in functie de serviciile prestate, aceste firme va ajuta site-ul ca creasca in rank si sa isi creasca numarul de vizualizari zilnice.
Unul din servicii de care puteti beneficia este inscrierea in directoare. Acest lucru nu este foarte complicat dar cu efecte vizibile, iar costurile vor putea fi reduse aproape la minim. Pentru acest lucru va trebui sa faceti comanda inscrieri in directoare, si sa specificati si anumite informatii despre site-ul vostru si cuvintele care vreti sa fie folosite ca tag-uri.
Daca credeti ca acest lucru nu este suficient, puteti apela si la alte servicii . O firma care se ocupa de SEO, va poate oferi deasemenea si o analiza de piata personalizata, din care puteti afla care sunt cuvintele cele mai uzuale pe nisa pe care activati, unde se situeaza site-ul vostru in piata in comparatie cu a competitorilor, precum si un forecast despre efectele pe care instrumentele de SEO le vor avea asupra rank-ului.
Desi am spus ca este o metoda ieftina, la fel ca in multe alte domenii, preturile sunt pentru toate buzunarele. Asa ca recomandarea mea este ca, inainte de a semna cu o anumita firma, sa faceti totusi un sondaj de piata, astfel incat sa alegeti cea mai avatajoasa oferta din punct de vedere calitate/pret. Desi nu este o activitate foarte complicata si ati putea sa va ocupati si voi de aceasta optimizare, pentru cele mai bune rezultate, va recomand totusi sa apelati la serviciile unei firme.
Și care e prieten?
Da. Și care e prieten? Ce întrebare. Orice băiat/fată care te mănâncă de cur e prieten. Pe bune?!
E greu să îți dai seama că ai crezut
atât într-o prietenie și că ții atât de mult la o persoană. O persoană
care nu te întreabă nici măcar ce faci. O întrebare banală poate dar
câteodată ai nevoie așa de mult de ea. Iar eu stau și aștept. Dar nu! Nu
îi interesează. Interesul lor și numai al lor. ”Ai bani la tine? Da !
Perfect prietena mea cea mai bună!” ; ”Ți.ai învățat lecția? Da! Perfect
prietena mea cea mai bună!” și așa mai departe. Nu cer să mi se aducă
prajituri în fiecare zi. Sau să vă faceți un tricou cu poza mea. Sau să
cântați, să scrieți poezii despre mine. Sau să mă lingușiți. Sau sa mă
visați. Cer doar puțina căldură. Puțină afecțiune. E de ajuns să mă vezi
o singură dată pe an. Nu e nevoie de mai mult. Dar atunci când mă vezi
să simt afecțiunea. Nu să îmi arunci un sal denăla de mai bine nu te
vedeam. Și dacă nu ma suporți sau te stresez sau vorbesc prea mult sau
pur și simplu nu.s ”tare” așa ca tine poți să.mi spui. Nu mă supăr.
Poate că o să vărs o singură lacrimă. O lacrimă a prieteniei. Și poate
că o să te ude și pe tine. Sau poate că o să.ți ude conștiința. Și o să
realizezi că prietenia și iubirea nu au preț.
Ciudată chestie. Prea ciudată.
Romanii e tristi
Statistici triste,
asa cum ne-am obisnuit. Presupun ca sunt lucruri pe care le stim cu
totii. Nu vreau sa comentez prea mult pe tema asta, deorece s-a tot
discutat si s-au tot spus o gramada de lucruri pana acum, iar parerea
mea nu e cu mult diferita de cea a majoritatii. Vreau doar sa spun o
chestie: daca e un lucru pe care il regret, nespus de mult, e faptul ca
m-am nascut in tara asta. Se putea si mai rau? Poate. Dar se putea si
mai bine.
Un mare cacat, daca e sa ma intrebati pe mine. Un mare cacat.
P.S. Apropo, stie careva reclama aia la sampanie, daca nu ma insel,
care spunea ca romanii sunt printre cei mai tristi oameni si ii indemna
sa bea putin alcool, ca sa se mai inveseleasca? Nimeni??
P.S. Sa nu o aud pe aia cu ‘traim in romania si asta ne ocupa tot
timpul’, ca fac cu nervul stang. A zis-o unul si acuma a devenit
motto-ul tuturor romanilor. Mai lasati-ne.
Cum sa te relaxezi cu…bancuri!
Sa fii fericit este una dintre cele mai mari bucurii pe care
le poti avea zi de zi. Pentru a fi fericit insa trebuie sa incerci in primul
rand sa fii multumit cu tine insuti si mai apoi cu cei din jurul tau. Iar
fericirea vine numai din sentimente positive, din glume si din relaxare.
Intr-o lume in care stresul si agitatia sunt cele care
predomina, fiecare persoana are nevoie in prezent de momente in care sa rada si
sa se simta bine. Si cum ne putem face ziua mai buna? Bineinteles ca numai prin
citirea unor bancuri tari.
Bancurile sunt cele care cu adevarat ne pot face sa ne
schimbam starea de spirit in doar cateva minute. Ei bine, bancurile le putem
citi sau le putem asculta de la alte persoane care le povestesc. Petrecerile
sunt de obicei cele mai bune locuri in care se spun bancuri deoarece acolo sunt
grupuri mai mari de persoane, deci bucuria este mai mare.
Bancurile sunt un deliciu pentru persoanele de toate
varstele, asadar aceasta metoda este una din cele mai interesante pentru
relaxare si pentru detasare.
De unde sa citim si sa invatam chiar cat mai multe bancuri?
De pe internet de unde veti gasi foarte multe site-uri cu bancuri de toate
felurile. Bineinteles ca si bancurile sunt grupate pe categorii, in functie de
cele care va plac cel mai mult.
Deasemenea, pentru persoanele care stiu sa guste astfel de
bancuri, exista si bancuri cu Bula sau bancuri deocheate care sunt cu adevarat
amuzante.
Petrecerile sunt unele dintre cele mai frumoase momente ale
vietii de zi cu zi. Atunci cand suntem mult prea stresati si foarte agitati din
cauza serviciului, o petrecere este cea care cu siguranta ne va aduce zambetul
pe buze si ne va face sa ne gandim numai la intamplarile pozitive din viata noastra.
La o petrecere distractia este garantata indiferent de
circumstante. Voia buna, optimismul, increderea si mai ales sentimentul de
prietenie ne poate face sa ne destindem si sa ne relaxam. Un alt lucru
important la o petrecere este faptul ca deseori se spun bancuri care starnesc
atentia tuturor si care aduc o nota de confort in interiorul fiecarei persoane.
Bancurile sunt astfel sinonime cu sentimentul de prietenie
deoarece si cu ajutorul acestora ne putem pune pe picioare. Bancuri se pot gasi
oriunde: pe site-uri specializate, pe retelele de socializare, in carti sau de
ce nu, pot fi auzite pentru prima data la o astfel de intalnire in care se
creaza o atmosfera cat mai placuta.
Bineinteles ca si bancurile sunt si ele de mai multe feluri
pentru a satisface gusturile fiecarei persoane si pentru a nu starni
controverse in anumite medii.
Asadar, decat sa ne lasam prada monotoniei si anxietatii,
mai bine incercam sa profitam de fiecare moment la maxim. Incercati sa mergeti
la cat mai multe petreceri sau intalniri cu prietenii deoarece cu siguranta va
veti intoarce acasa mult mai binedispus si mai relaxat. Bancurile sunt o metoda
numai buna pentru relaxare si pentru detensionare!
In concluzie, pentru a va relaxa si pentru a va linisti,
incercati pastile cu…ras, prin participarea la petreceri sau de ce nu, pur si
simplu prin citirea bancurilor de acasa!
Intoarcerea in paradisul clujean
Nah drajii mei, m-am intors. Cu noi
planuri de viitor, proiecte interesante, momentan doar la stadiul de
proiectii mentale, care in curand speram ca se vor materializa in
modurile corespunzatoare.
Cu o tuse serioasa si antibiotice la activ, va marturisesc ca ma simt
mai bine ca oricand, nu mai am nevoie de comedii, mi-a revenit
optimismul si cheful de viata.
Datorita faptului ca acest blog stagneaza ( no need to say it, i
know), m-am gandit sa mai fac o schimbare si sa scriu si alte treburi.
Momentan am o idee, sa vad daca pe hartie e la fel de interesanta. Cert e
ca pana nu o pun in practica, nu voi mai posta atat de des. Cei care ma
citesc ca lumea si le place ce scriu eu aici sunt destui si mai sunt si
misto, asa ca e okay.
Sper doar sa am destul timp sa intretin si ce am inceput aici cu blogul asta.
In rest, totul bine si frumos? Sa purtati fulare si manusi. Si caciuli. Brotac stie de ce! ^.^
Ne mai auzim. :)
Haine noi
Daca tot a venit primavara si-a schimbat si blogul meu hainuta.
Nu am de gand sa scriu un post despre cat
de frumos e cand stai ca musca la soare in fata blocului sa te
incalzesti, cat de frumos e sa vezi cum totul in jur prinde viata,
inclusiv gandacii, albinele, capusele, musculitele etc. Cat de placut e
sa te plimbi prin parc si sa vezi cate un hoit ramas de asta toamna, cat
de frumos e sa vezi cum dragostea prinde viata in lumina calda a
soarelui, prin boscheti matzele si cainii, pe asfalt doua muste, intr-un
colt doua albine bazaie puternic.
Ehh.. nu’i asa ca e placut cand vine primavara.
Azi am completat integrame dupa ani si
ani de zile. Si am descoperit ceva care m-a socat. Pai pe vremea cand
mergeam eu cu personalul si aveam juma de metru inaltime si ma invata o
tanti sa completez integrame, nu existau dom’le cuvinte de genul email
in ele! M-am simtit batrana!
p.s. maine am sa incep sa predau orele de
seminar pentru anul 3 la doua materii. Am emotii. Asta chiar o sa fie o
experienta interesanta, tot imi doream eu in cls I sa fiu invatatoare,
mi se implineste visul acum, sac! Am fost si doctorita (am luat cursuri
de prim ajutor in cls a 7) voi si profesoara, ce sa-mi mai doresc acum?!
A gata, vreau sa fiu presedintele tarii! )))))
Banii de la Banca Naţ…
Destulă naivitate în retorica despre deportarea evreilor. Nu e vorba doar că au fost deportaţi şi ucişi. Cu câteva zile înainte, lucru mai puţin cunoscut, uneori cu o singură zi înainte, s-a întâmplat ceva uluitor: au fost spoliaţi de întreaga lor avere, în mod oficial, prin instituţiile statului.
În octombrie 1941, evreii din oraşul meu au fost aliniaţi în faţa clădirii Băncii Naţionale, obligaţi să-şi ‘predea’ într-o singură zi toate averile. Era dimineaţă. S-au strâns atunci sume colosale. Doar şase-şapte dintre ei, care se ocupau cu comerţul exterior, au predat câteva milioane de dolari în banii de atunci, aur, bonuri, obligaţiuni. A doua zi toţi au fost aliniaţi, lângă restul evreilor, în gară, şi urcaţi în vagoanele de vite. După trei ani, din cei aproape zece mii reveneau câteva sute.
Nu ştiu nici acum dacă li s-a dat vreun ban înapoi. Poate că rudele lor sunt acum în Israel, săraci, povestind despre un unchi cândva bogat în Nicăieriland. Niciodată nu s-a vorbit de aceşti bani; nicăieri n-am găsit un articol, o menţiune; nu se suflă un cuvânt în toată istoriografia. Vor fi existat compensaţii? Pesemne pentru cei scăpaţi cu viaţă, care puteau proba cu hârtii depozitul; au fost însă deportaţi în lagăr a doua zi, imposibil să adăposteşti hârtiile. Către copleşitoarea majoritate, desigur nu s-a returnat nimic. Sume spoliate cu seriozitate, metodic, curat, printr-o mulţime de acte şi ştampile. Aceasta a făcut-o România, Banca Naţională a României. Aceşti bani, acest aur, sunt azi în depozitele ei. Produc, îmi închipui, alţi bani.
Funcţionarii conştiincioşi de bancă. Cu câtă eficienţă trebuie să fi organizat lucrurile, pentru a prelua sutele de oameni într-o singură zi.
Rigoarea alinierii tuturor, pentru a lăsa mai întâi totul aici. Impresionanta seriozitate birocratică.
Toate acestea există şi azi. Clădirea unde neamţul din SS făcea un briefing cu notabilităţile oraşului, pentru a le instrui cum se scapă de evrei, o treime din populaţie, în două zile. Trec pe lângă ea aproape zilnic. Stradele întregi din oraşul meu, de un farmec vetust, sunt pline de case evreieşti; în ele nu locuieşte nici un singur evreu. În sediul fostei bănci unde s-a organizat razia bancară, azi o instituţie vag ‘culturală’, se întâmplă să intru des. Din gara unde s-a organizat deportarea în masă – iau trenul spre agreabile destinaţii de vacanţă. Banii de la Banca Naţ…
În octombrie 1941, evreii din oraşul meu au fost aliniaţi în faţa clădirii Băncii Naţionale, obligaţi să-şi ‘predea’ într-o singură zi toate averile. Era dimineaţă. S-au strâns atunci sume colosale. Doar şase-şapte dintre ei, care se ocupau cu comerţul exterior, au predat câteva milioane de dolari în banii de atunci, aur, bonuri, obligaţiuni. A doua zi toţi au fost aliniaţi, lângă restul evreilor, în gară, şi urcaţi în vagoanele de vite. După trei ani, din cei aproape zece mii reveneau câteva sute.
Nu ştiu nici acum dacă li s-a dat vreun ban înapoi. Poate că rudele lor sunt acum în Israel, săraci, povestind despre un unchi cândva bogat în Nicăieriland. Niciodată nu s-a vorbit de aceşti bani; nicăieri n-am găsit un articol, o menţiune; nu se suflă un cuvânt în toată istoriografia. Vor fi existat compensaţii? Pesemne pentru cei scăpaţi cu viaţă, care puteau proba cu hârtii depozitul; au fost însă deportaţi în lagăr a doua zi, imposibil să adăposteşti hârtiile. Către copleşitoarea majoritate, desigur nu s-a returnat nimic. Sume spoliate cu seriozitate, metodic, curat, printr-o mulţime de acte şi ştampile. Aceasta a făcut-o România, Banca Naţională a României. Aceşti bani, acest aur, sunt azi în depozitele ei. Produc, îmi închipui, alţi bani.
Funcţionarii conştiincioşi de bancă. Cu câtă eficienţă trebuie să fi organizat lucrurile, pentru a prelua sutele de oameni într-o singură zi.
Rigoarea alinierii tuturor, pentru a lăsa mai întâi totul aici. Impresionanta seriozitate birocratică.
Toate acestea există şi azi. Clădirea unde neamţul din SS făcea un briefing cu notabilităţile oraşului, pentru a le instrui cum se scapă de evrei, o treime din populaţie, în două zile. Trec pe lângă ea aproape zilnic. Stradele întregi din oraşul meu, de un farmec vetust, sunt pline de case evreieşti; în ele nu locuieşte nici un singur evreu. În sediul fostei bănci unde s-a organizat razia bancară, azi o instituţie vag ‘culturală’, se întâmplă să intru des. Din gara unde s-a organizat deportarea în masă – iau trenul spre agreabile destinaţii de vacanţă. Banii de la Banca Naţ…
De ce sa vizitezi Sibiul
Informatii generale
Spunand Sibiu, Hermannstadt ori Cibinum, vorbim despre acelasi oras care este un important centru cultural si economic din sudul Transilvaniei. Sibiul a fost numit in anul 2007 Capitala Culturala Europeana, in ultimii ani cunoscand o renastere economica si culturala semnificativa.
Fiind un oras in care s-a dezvoltat un “mozaic” de nationalitati, dar si de religii, este unic in lume. Comunitatea locala este alcatuita din grupuri etnice diverse, marea majoritate a populatiei fiind reprezentata de romani, care convietuiesc impreuna cu germani (descendenti ai colonistilor saxoni emigranti in secolul al XII-lea din Alsacia, Lorena si Luxemburg). Li se alatura unguri si o comunitate evreiasca, cu totii contribuind la aspectul inedit al orasului.Viata religioasa este diversificata, alaturi de ortodocsi existand si credinciosi romano-catolici, greco-catolici si reformati. Centrul istoric a intrat in patrimoniul UNESCO si este unul din cel mai bine pastrate locatii istorice din tara. Multe din ziduri, cladiri si fortificatii sunt mentinute intr-o stare foarte buna. Astfel, orasul Sibiu este considerat unul din cele mai frumoase locuri de promenada din tara.
Cand vizitam Sibiul?
Cam oricand. Acest oras este unul din acelea care este mereu frumos. Cochet, cu un aer pe care nu-l intalnesti in alte parti, isi pastreaza farmecul in orice anotimp. Targul de Craciun incepe de pe 24 noiembrie, si tine pana la sfarsitul sarbatorilor de iarna. Pe langa dulciurile si felurile de mancare traditionale, ce lasa gura apa, vizitatorii for putea alege dintre miile de produse expuse in targ – lumanari sculptate manual, globuri pictate manual, accesorii si obiecte decorative din fier forjat, blanuri si accesorii din blana, ceaiuri deosebite, etc. Targul isi inchide portile in a doua zi de Craciun, pe 26 decembrie.
Festivalul de Jazz de la Sibiu are loc in mai - o luna in care Sibiul este cald, inflorit, trezit la viata. Aici se aduna anual mii de iubitori ai acesui gen de muzica. Festivalul International de Teatru are loc aproape in aceeasi perioada. Urmatoarea luna este rezervata Festivalului International de Film Transilvania Sibiu. In luna iunie, Sibiul este un loc perfect pentru promenada. Diminetile si serile sunt racoroase, iar dupamiaza, temperatura este foarte potrivita. Luna iulie este dedicata pasionatilor de masini si de... senzatii tari. Raliul Sibiului este un eveniment cunoscut in randul iubitorilor de automobile.
Unde ne cazam?
Fiind un oras situat la poalele muntelui, puteti sa va cazati la una din pensiunile cochete, care au oferte foarte bune, pentru toate buzunarele. Casa Frieda, Casa Salzburg, Casa Romana ori Rustic arata foarte bine! Apartamentele in regim hotelier sunt o alegere foarte buna, iar cele mai multe hoteluri Sibiu sunt amplasate chiar si in centrul orasului.
Ce vizitam?
Daca ajungi in Sibiu, e neaparat sa vizitezi Turnul Sfatului! Fiind unul din simbolurile orasului, acesta este putin mai „tanar” decat Sibiul. Documentele ii atesta prezenta in inima Cibinumului inca din anul 1224, in timp ce orasul este mentionat prima data in 1191. In acea vreme, avea doar patru etaje, si servea ca fortificatie a portii de intrare din cea de-a doua serie de fortificatii a cetatii. De asemenea, era folosit si ca punct de observatie in caz de incendii, dar si ca depozit de cereale, arest, sau muzeu de stiinte nationale ori arme medievale. Acum este muzeu, si ofera o panorama splendida de la nivelul al 7-lea spre Fagaras, Piata Mare, Gara Sibiu, Dealul Gusterita, etc. Penultimul etaj adaposteste mecanismul ceasului care da ora exacta.
Cele mai importante constructii ale secolului al XVII-lea sunt Palatul Bruckenthal si Biserica Romano-Catolica. Muzeul National Brukenthal a fost construit intre anii 1778 si 1788 de baronul Samuel von Bruckenthal pe o latura a Pietei Mari. Muzeul a fost infiintat in anul 1817, aici fiind expuse colectiile baronului. Aici puteti admira si doua tablouri celebre: „Sf Ignatiu de Loyola” si „Sf Franciscus Xaverius”.
Biserica Ursulinelor dateaza din jurul anului 1479, cand edificiul a fost ridicat de catre calugarii dominicani. Dupa mai mult de doua secole, biserica gotica a fost transformata in constructie baroca, insa elementele gotice se mai vad si acum. Portalul de pe fatada de vest este cel mai impresionant element gotic. Interiorul bisericii este in stil baroc, pastrand acea eleganta caracteristica. Balconul cu fier forjat si imensa arcada sunt unice.
Podul Minciunilor este construit pe locul unui turn de poarta al celei de-a doua incinte de fortificatii. Acesta leaga cele doua sectoare ale Pietei Mici, facand legatura dintre Orasul de Jos si Orasul de Sus. Fiind un vechi simbol al orasului, Podul Minciunilor a fost reconstruit in anul 1859, fiind primul din Romania si al doilea din Europa confectionat din fonta turnata. Decoratiunile prin traforare si cele doua cercuri mari decorate cu stema Sibiului fac din acest loc unul din cele mai incarcate de istorice. Emil Sigerius mentioneaza in 1771 faptul ca „trecerea pe sub podul minciunilor este luminata noaptea de trei lanterne si pazita de trei santinele”.
Un alt edificiu in stil gotic este Catedrala Evanghelica, una din cele mai impunatoare cladiri din centrul istoric al orasului Sibiu. Turnul acesteia este cel mai inalt din Transilvania, atingand peste 73 de metri, putand fi vazut din aproape orice colt al orasului. Biserica este cunoscuta pentru orga realizata in stil baroc de catre un mester slovac in anul 1671. Este cea mai mare orga din S-E Europei, un motiv de mandrie, mai ales pe timpul verii, pentru ca aici se organizeaza concerte de orga care atrag in fiecare zi de miercuri numerosi turisti.
Piata Mare a devenit o data cu evenimentele din decembrie 89 „kilometrul 0”, si este si un simbol, o veritabila emblema, si unul din cele mai frumoase locuri de promenada din Romania. Cele mai reprezentative cladiri sunt: Casa Haller, Casa Albastra, Primaria Orasului, Casa Hecht si Casa Lutsch.
‘Casta diva’
Îţi poţi extrage motivele de bucurie din orice. De pildă: Angelica Garnett trăieşte încă.
H. în China. Va reveni traumatizat. Se întorc inşi cu reacţii de uluială şi chiar umilinţă înspăimântată, în pură incomprehensiune. E greu să-ţi ţii cumpătul în faţa unei maşini de câştig, vreau să spun, a unei maşini de război.
Destule lucruri bizare în afacerea grecească. Europa e economic în creştere din nou; nu spectaculos, dar rezonabil. Lucrurile merg bine, parametrii mari sunt stabili; apoi, un FMI european, apoi cădere simulată a monedei. Sună destul de bizar această supraîncălzire a supei. Se forţeazâ probabil un nou ciclu federator.
Pentru forţarea federării – al cărei proces murise – e poate legitim să sacrifici temporar o ţară, aşa cum smulgi preşul de sub picioarele unui prieten de joacă pentru a-l prinde în braţe apoi. Crearea unei panici de fiinţă, agitarea opţiunii neantului pot fi necesare. Curioasă e această bruscă voinţă, apărută fără nici un semn sau stimul exterior aparent. Nu-mi dau seama de unde vine.
În raportul oficial pe 2009, J.-P. D., ‘mediator al republicii’, caracterizeză Franţa drept o ţară ‘în mare tensiune nervoasă’, ‘obosită psihic’, în care ‘speranţele colective au lăsat locul neliniştilor colective şi emoţiilor mediatice’. Ai spune, citate din Cioran.
Observaţii bune ale lui Z. despre formele de alienare dezirabilă. Documentarul e mai lung şi nu este bun; a lui e singura intervenţie interesantă.
Încercat să citesc scrisoarea unui condamnat la moarte (executat ieri). După două alineate, mi s-a părut ‘plicticoasă’. Ruşinat, m-am târât spre sfârşit, căutând concluzia…
Am observat că regula receptării e: uşor de citit, uşor de uitat.
Vagi oscilaţii în regimul excepţiei; regula e însă, nemilos, în raportul de mai sus. Puzderie de cărţi uşoare ca un voal, minunate, pe care le uiţi în tren. Proza uşoară (i.e. neproblematică) vădeşte până la urmă o uşurătate de fond, un obiect incomunicabil.
‘Casta diva’ (Callas), cu C. Acelaşi efect.
H. în China. Va reveni traumatizat. Se întorc inşi cu reacţii de uluială şi chiar umilinţă înspăimântată, în pură incomprehensiune. E greu să-ţi ţii cumpătul în faţa unei maşini de câştig, vreau să spun, a unei maşini de război.
Destule lucruri bizare în afacerea grecească. Europa e economic în creştere din nou; nu spectaculos, dar rezonabil. Lucrurile merg bine, parametrii mari sunt stabili; apoi, un FMI european, apoi cădere simulată a monedei. Sună destul de bizar această supraîncălzire a supei. Se forţeazâ probabil un nou ciclu federator.
Pentru forţarea federării – al cărei proces murise – e poate legitim să sacrifici temporar o ţară, aşa cum smulgi preşul de sub picioarele unui prieten de joacă pentru a-l prinde în braţe apoi. Crearea unei panici de fiinţă, agitarea opţiunii neantului pot fi necesare. Curioasă e această bruscă voinţă, apărută fără nici un semn sau stimul exterior aparent. Nu-mi dau seama de unde vine.
În raportul oficial pe 2009, J.-P. D., ‘mediator al republicii’, caracterizeză Franţa drept o ţară ‘în mare tensiune nervoasă’, ‘obosită psihic’, în care ‘speranţele colective au lăsat locul neliniştilor colective şi emoţiilor mediatice’. Ai spune, citate din Cioran.
Observaţii bune ale lui Z. despre formele de alienare dezirabilă. Documentarul e mai lung şi nu este bun; a lui e singura intervenţie interesantă.
Încercat să citesc scrisoarea unui condamnat la moarte (executat ieri). După două alineate, mi s-a părut ‘plicticoasă’. Ruşinat, m-am târât spre sfârşit, căutând concluzia…
Am observat că regula receptării e: uşor de citit, uşor de uitat.
Vagi oscilaţii în regimul excepţiei; regula e însă, nemilos, în raportul de mai sus. Puzderie de cărţi uşoare ca un voal, minunate, pe care le uiţi în tren. Proza uşoară (i.e. neproblematică) vădeşte până la urmă o uşurătate de fond, un obiect incomunicabil.
‘Casta diva’ (Callas), cu C. Acelaşi efect.
Nehotarati
Nu prea văd mulţi oameni hotărâţi să spună că detestă sportul. Poate că există câţiva; ignor. Însă am impresia că sportul e un fel de ultim tabu de societate, în mica noastră aventură istorică din ultimele decenii. Religii şi societăţi au căzut, nu însă şi distracţiile şi filozofia practică de masă a zbuciumului bezmetic.
Detest sportul – sau mai degrabă ar trebui să spun că mi-e vag indiferent -, întâi, pentru că nu-mi place să sufăr. Nu am nici o înclinaţie specială pentru durere, efort, transpiraţie. Cum nu prea există sport în afara acestora, sunt nevoit să conclud că un sportiv e neapărat şi un masochist. Cu neputinţă să faci sport şi să nu-ţi placă durerea, să nu te adori în oglindă suflând greu, cu muşchii întinşi şi transpiraţia curgându-ţi pe trup. Un masochist dublat de un narcisic are destule şanse să dea un sportiv.
Cum sportul are, însă, atâţia spectatori, s-ar putea crede că masochismul e o boală îngrijorătoare. Nu chiar. Suferinţa e pe teren; în tribune nu se face efort. Spectatorii sunt mai degrabă tentaţi de sadism: adoră suferinţa pe care unii o provoacă altora, şi ei din tribune prin încurajări, într-un mic careu, de obicei prin două ‘echipe’ (care nu există, nu au nici o ‘tradiţie’, ‘steaguri’, ‘culori’ etc., sunt totalmente ficţiuni) care se aruncă una asupra celeilalte. Numărul sadicilor îl depăşeşte constant pe cel al masochiştilor, şi nu-i aşa de rău; presupun că e întotdeauna preferabil, în orice, să existe mai mulţi spectatori decât practicanţi.
Pornisem, totuşi, mai degrabă bine. Ca orice copil aruncat în lume de pretenţiile părinţilor şi brutalitatea agreabilă a prietenilor de joacă, am practicat câteva, un număr infim de suferinţe organizate. Câţiva ani de hochei, câţiva de şah (cineva s-a amuzat odată să-l declare ‘sport’, pe motivul comic sofistic că ar presupune performanţă, aşa încât îl trec aici), planorism şi paraşutism din curiozitate, box (doar câteva luni, deşi bietul antrenor îmi vindea avantajul staturii şi alonjei), în sfârşit, un mic număr de brutalităţi organizate, din genul acela care te face în viaţă, când te întorci noaptea acasă pe o alee întunecată unde lâncezesc patru indivizi, să treci cu un anume surâs interior printre ei. Rezultatul: fiecare în parte şi toate împreună mi s-au părut excelente şcoli de absurd şi stupiditate. Judecând cât pot de onest, cu perspectiva trecerii timpului, rare sunt activităţile umane (poate frontul, în linia întâi?) în stare să producă atât de consistente şi sistematice probe din amândouă.
M. Onfray găsea că sportul e un avatar iudeo-creştin al legitimării suferinţei, prelungit laic până în zilele noastre. Mă întreb; nu e deloc imposibil. Plăcerea de a suferi e destul de răspândită, şi nu prea văd cum s-ar putea edifica fără ea o religie durabilă. În plus, am reinventat sportul de masă şi de arenă, după o moarte de cincisprezece secole, am ţinut neapărat să facem asta. E de înţeles, dacă între timp fuseserăm ocupaţi cu religia.
Chomsky povesteşte că a fost frapat de absurdul lucrului abia în adolescenţă, când asista pe un mic stadion, alături de colegi, la tribulaţiile echipei liceului. În timpul jocului, s-a oprit deodată din aplaudat, întrebându-se ce face acolo: de ce susţinea o echipă mai degrabă decât alta? Unii era îmbrăcaţi în albastru, ceilalţi în verde, fără să se înţeleagă prea bine raţiunea acestei distincţii cromatice, singura care-i apărea vizibilă. Pentru că este echipa liceului, i s-a spus, echipa ‘noastră’. Şi n-aş putea să o susţin pe cealaltă? s-a gândit timid, lăsându-i să-i scape vorbele pe buze. Cum privirile celorlalţi s-au întunecat, a preferat să-şi continue reflecţia acasă. În această simplă stupoare originară, ‘de ce unii mai degrabă decât alţii’, şi fără să cunoască încă uzul sistematic al sportului în societăţile totalitare, sunt de găsit rădăcinile consideraţiilor de mai târziu despre vidul naţiunilor.
Sportul, gestionare a suferinţei în vederea unei beatitudini fizice, pur masochism, atavism al strivirii celuilalt şi înlocuitor sadic de mândrie personală în oceanul ratajului, are acum şi un côté estetic. Alergatul. Alergatul nebun, cu ochi injectaţi, pe alei, în săli de transpirat etc. Acum: pot înţelege că te temi de boală, sau nu vrei să fii povară altora, şi atunci preferi să-ţi menţii un corp cât mai sănătos în viaţă, până la sfârşitul aventurii. E singura motivaţie care mi se pare raţională: sportul ca negaţie. Te apuci de sport aşa cum alţii se lasă de fumat: nu ca să-şi facă bine, ci ca să nu-şi facă rău. O via negativa destul de rezonabilă, de înţeles. Dar ca să te admiri în oglindă… Perversiunea narcisică, benignă, se împleteşte comic cu evidenţa nonsensului, câtă vreme lucrezi cu materia cea mai perisabilă din lume, corpul. Parcă niciodată absurdul n-a alunecat mai departe. Totdeauna am impresia, când văd câte unul depăşindu-mă pe trotuar în flagrant delict de ‘jogging’, că am de-a face cu un tip care pregăteşte o operă, ceva extraordinar. Fără îndoială îşi prelungeşte viaţa în vederea acestui fapt: acasă îl aşteaptă o capodoperă, o sculptură, o simfonie, un roman. Omul acesta se păstrează pentru ceva, altfel ar fi inexplicabil. Indecent, comic. Omeneşte ataşant, într-atât e de stupid. Sunt deci convins că toţi alergătorii stradali sunt genii care se păstrează pentru a dovedi curând ceva.
O stupiditate abisală într-o mare de urlete. Nu ştiu de ce, am impresia că sunt şi lucruri mai bune de făcut.
Detest sportul – sau mai degrabă ar trebui să spun că mi-e vag indiferent -, întâi, pentru că nu-mi place să sufăr. Nu am nici o înclinaţie specială pentru durere, efort, transpiraţie. Cum nu prea există sport în afara acestora, sunt nevoit să conclud că un sportiv e neapărat şi un masochist. Cu neputinţă să faci sport şi să nu-ţi placă durerea, să nu te adori în oglindă suflând greu, cu muşchii întinşi şi transpiraţia curgându-ţi pe trup. Un masochist dublat de un narcisic are destule şanse să dea un sportiv.
Cum sportul are, însă, atâţia spectatori, s-ar putea crede că masochismul e o boală îngrijorătoare. Nu chiar. Suferinţa e pe teren; în tribune nu se face efort. Spectatorii sunt mai degrabă tentaţi de sadism: adoră suferinţa pe care unii o provoacă altora, şi ei din tribune prin încurajări, într-un mic careu, de obicei prin două ‘echipe’ (care nu există, nu au nici o ‘tradiţie’, ‘steaguri’, ‘culori’ etc., sunt totalmente ficţiuni) care se aruncă una asupra celeilalte. Numărul sadicilor îl depăşeşte constant pe cel al masochiştilor, şi nu-i aşa de rău; presupun că e întotdeauna preferabil, în orice, să existe mai mulţi spectatori decât practicanţi.
Pornisem, totuşi, mai degrabă bine. Ca orice copil aruncat în lume de pretenţiile părinţilor şi brutalitatea agreabilă a prietenilor de joacă, am practicat câteva, un număr infim de suferinţe organizate. Câţiva ani de hochei, câţiva de şah (cineva s-a amuzat odată să-l declare ‘sport’, pe motivul comic sofistic că ar presupune performanţă, aşa încât îl trec aici), planorism şi paraşutism din curiozitate, box (doar câteva luni, deşi bietul antrenor îmi vindea avantajul staturii şi alonjei), în sfârşit, un mic număr de brutalităţi organizate, din genul acela care te face în viaţă, când te întorci noaptea acasă pe o alee întunecată unde lâncezesc patru indivizi, să treci cu un anume surâs interior printre ei. Rezultatul: fiecare în parte şi toate împreună mi s-au părut excelente şcoli de absurd şi stupiditate. Judecând cât pot de onest, cu perspectiva trecerii timpului, rare sunt activităţile umane (poate frontul, în linia întâi?) în stare să producă atât de consistente şi sistematice probe din amândouă.
M. Onfray găsea că sportul e un avatar iudeo-creştin al legitimării suferinţei, prelungit laic până în zilele noastre. Mă întreb; nu e deloc imposibil. Plăcerea de a suferi e destul de răspândită, şi nu prea văd cum s-ar putea edifica fără ea o religie durabilă. În plus, am reinventat sportul de masă şi de arenă, după o moarte de cincisprezece secole, am ţinut neapărat să facem asta. E de înţeles, dacă între timp fuseserăm ocupaţi cu religia.
Chomsky povesteşte că a fost frapat de absurdul lucrului abia în adolescenţă, când asista pe un mic stadion, alături de colegi, la tribulaţiile echipei liceului. În timpul jocului, s-a oprit deodată din aplaudat, întrebându-se ce face acolo: de ce susţinea o echipă mai degrabă decât alta? Unii era îmbrăcaţi în albastru, ceilalţi în verde, fără să se înţeleagă prea bine raţiunea acestei distincţii cromatice, singura care-i apărea vizibilă. Pentru că este echipa liceului, i s-a spus, echipa ‘noastră’. Şi n-aş putea să o susţin pe cealaltă? s-a gândit timid, lăsându-i să-i scape vorbele pe buze. Cum privirile celorlalţi s-au întunecat, a preferat să-şi continue reflecţia acasă. În această simplă stupoare originară, ‘de ce unii mai degrabă decât alţii’, şi fără să cunoască încă uzul sistematic al sportului în societăţile totalitare, sunt de găsit rădăcinile consideraţiilor de mai târziu despre vidul naţiunilor.
Sportul, gestionare a suferinţei în vederea unei beatitudini fizice, pur masochism, atavism al strivirii celuilalt şi înlocuitor sadic de mândrie personală în oceanul ratajului, are acum şi un côté estetic. Alergatul. Alergatul nebun, cu ochi injectaţi, pe alei, în săli de transpirat etc. Acum: pot înţelege că te temi de boală, sau nu vrei să fii povară altora, şi atunci preferi să-ţi menţii un corp cât mai sănătos în viaţă, până la sfârşitul aventurii. E singura motivaţie care mi se pare raţională: sportul ca negaţie. Te apuci de sport aşa cum alţii se lasă de fumat: nu ca să-şi facă bine, ci ca să nu-şi facă rău. O via negativa destul de rezonabilă, de înţeles. Dar ca să te admiri în oglindă… Perversiunea narcisică, benignă, se împleteşte comic cu evidenţa nonsensului, câtă vreme lucrezi cu materia cea mai perisabilă din lume, corpul. Parcă niciodată absurdul n-a alunecat mai departe. Totdeauna am impresia, când văd câte unul depăşindu-mă pe trotuar în flagrant delict de ‘jogging’, că am de-a face cu un tip care pregăteşte o operă, ceva extraordinar. Fără îndoială îşi prelungeşte viaţa în vederea acestui fapt: acasă îl aşteaptă o capodoperă, o sculptură, o simfonie, un roman. Omul acesta se păstrează pentru ceva, altfel ar fi inexplicabil. Indecent, comic. Omeneşte ataşant, într-atât e de stupid. Sunt deci convins că toţi alergătorii stradali sunt genii care se păstrează pentru a dovedi curând ceva.
O stupiditate abisală într-o mare de urlete. Nu ştiu de ce, am impresia că sunt şi lucruri mai bune de făcut.
Mario si Luigi
Dupa cum probabil stiti deja Mario mai are un frate geaman, mai inalt dar mai putin popular pe nume Luigi. Imbracat intr-o salopeta albastra si cu sapca verde, Luigi a aparut pentru prima data in 1983 in jocul arcade Mario Bros. ca si personaj secundar. Desi nu este la fel de faimos ca si fratele sau, Luigi apare in destul de multe jocuri Mario printre care si o serie de trei jocuri : Mario si Luigi. Multe dintre jocurile in care apare acest personaj sunt jocuri online, dar as vrea in acest articol sa va spun mai multe despre trilogia in care joaca alaturi de fratele sau.
Primul joc din trilogie se numeste Mario & Luigi: Superstar Saga si este lansat in 2003 de catre cei de la Game Boy Advance. In acest joc apar inca doua persoanje negative noi: Cackletta si Fawful care ii fura vocea printesei Piersica. Cei doi protagonisti trebuie sa o recupereze si sa ii impiedice pe cei doi eroi negativi sa o foloseasca pentru a conduce lumea.
Al doilea joc este Mario & Luigi: Partners in Timelansat in 2005 de catre cei de la Nintendo de aceasta data. In acest joc actiunea se petrece in trecutul Regatului Ciuperca, unde printesa Piersica ajuge prin folosirea masinii timpului. Aici este rapita de extraterestii iar Mario si Luigi impreuna cu varinatele lor de cand erau copii incearca sa o salveze si sa se intoarca inapoi in prezent.
Al treilea joc si ultimul se numeste Mario & Luigi: Bowser's Inside Story si apare in 2008. In joc, desi apar si restul de personaje precum Mario, Lugi si printesa Piersica, il are ca si protagonist pe Bowser, care incearca sa castige atat regatul Ciuperca cat si Koopa. Dupa ce inhaleaza un praf care il face sa ii aspire pe toti din jurul sau Bowser este ajutat in indeplinirea sarcinii de catre Mario si restul personajelor care in acest joc sunt captive in interiorul lui Bowser.
Seria se remarca prin dialoguri savuroase si amuzante si introducerea personajului Fawful.
Primul joc din trilogie se numeste Mario & Luigi: Superstar Saga si este lansat in 2003 de catre cei de la Game Boy Advance. In acest joc apar inca doua persoanje negative noi: Cackletta si Fawful care ii fura vocea printesei Piersica. Cei doi protagonisti trebuie sa o recupereze si sa ii impiedice pe cei doi eroi negativi sa o foloseasca pentru a conduce lumea.
Al doilea joc este Mario & Luigi: Partners in Timelansat in 2005 de catre cei de la Nintendo de aceasta data. In acest joc actiunea se petrece in trecutul Regatului Ciuperca, unde printesa Piersica ajuge prin folosirea masinii timpului. Aici este rapita de extraterestii iar Mario si Luigi impreuna cu varinatele lor de cand erau copii incearca sa o salveze si sa se intoarca inapoi in prezent.
Al treilea joc si ultimul se numeste Mario & Luigi: Bowser's Inside Story si apare in 2008. In joc, desi apar si restul de personaje precum Mario, Lugi si printesa Piersica, il are ca si protagonist pe Bowser, care incearca sa castige atat regatul Ciuperca cat si Koopa. Dupa ce inhaleaza un praf care il face sa ii aspire pe toti din jurul sau Bowser este ajutat in indeplinirea sarcinii de catre Mario si restul personajelor care in acest joc sunt captive in interiorul lui Bowser.
Seria se remarca prin dialoguri savuroase si amuzante si introducerea personajului Fawful.
Confessions (2010)
Confessions (2010), plicticos atavism al cruzimii japoneze, prezent peste tot, în arta ca şi-n pornografia lor; fastidios. Blue Valentine (2010), poveste minimală, delicată, simplă, şi tot ce reuşeam să văd în timpul ăsta era: monstruozitatea banalităţii.
Cred că poate fi admis: celui care scrie îi lipseşte ceva. (Nicidecum îi prisoseşte, cum se crede, nu e vorba de un surplus de fiinţă sau o malformaţie, de abilitate, talent, genialitate etc., simple efecte.) La originea nerăbdării de a aşterne cuvinte, ca a oricărei dorinţe, stă o lipsă. Nu e normal să scrii, ‘viaţa ar trebui să fie de ajuns’ (Houellebecq). Universul, totuşi, le e suficient celorlalţi. Dacă te precipiţi în altceva, e fără îndoială pentru că lipsa, esenţială sau nu, e prezentă, corozivă, dureroasă. Fără ea scrisul ar fi lipsit de combustia lui intimă. – Întâlnind un scriitor, întrebarea corectă ca să-l defineşti ar trebui să fie: Ce îţi lipseşte? Răspunsul va fi scurt, din câteva cuvinte. După el vei putea şti dacă scrie ficţiune, poeme sau eseu, dacă are o gândire, o teză sau o naraţiune metaforică, dacă mai vrea ceva pe-aici sau e resemnat în general cu rodul faptei.
Cred că poate fi admis: celui care scrie îi lipseşte ceva. (Nicidecum îi prisoseşte, cum se crede, nu e vorba de un surplus de fiinţă sau o malformaţie, de abilitate, talent, genialitate etc., simple efecte.) La originea nerăbdării de a aşterne cuvinte, ca a oricărei dorinţe, stă o lipsă. Nu e normal să scrii, ‘viaţa ar trebui să fie de ajuns’ (Houellebecq). Universul, totuşi, le e suficient celorlalţi. Dacă te precipiţi în altceva, e fără îndoială pentru că lipsa, esenţială sau nu, e prezentă, corozivă, dureroasă. Fără ea scrisul ar fi lipsit de combustia lui intimă. – Întâlnind un scriitor, întrebarea corectă ca să-l defineşti ar trebui să fie: Ce îţi lipseşte? Răspunsul va fi scurt, din câteva cuvinte. După el vei putea şti dacă scrie ficţiune, poeme sau eseu, dacă are o gândire, o teză sau o naraţiune metaforică, dacă mai vrea ceva pe-aici sau e resemnat în general cu rodul faptei.
Subscribe to:
Posts (Atom)