Euforie.

Desi am dat o proba banala, va spun sincer ca ma simt usurata. Am scapat de un stres si rezultatul de astazi m-a impulsionat si mi-a dat incredere in mine. Avem nevoie de un rezultat bun, aveam nevoie sa simt ca nu am invatat degeaba. Da, stiu. E un examen banal. Dar l-am perceput altfel si l-am tratat ca atare. Sunt fericita in momentul de fata. De maine, intra in functiune programul. Va functiona timp de aproape 17 saptamani. Nu moare nimeni atata timp, nu? Ma bucur acum de ultimele clipe de “libertate”. De maine, mi-am propus sa intru mai rar pe calculator si sa deschid cartea mai des, astfel ca urmatoarele posturi vor fi cu siguranta despre mine, plangandu-ma. Pardon, rabufnind. Cireasa de pe tort astazi? Pe langa faptul ca el a fost langa mine si m-a asteptat cu orele pentru a intra si mai apoi cu ora pentru a iesi, un mesaj: “Stiam, nu era nevoie de confirmare!“. Cat de bine te pot face sa te simti unele gesturi si unele cuvinte, spuse si facute din inima, la momentul potrivit. Cat imi vor lipsi aceste momente! Realizez ca, asa cum a trecut proba de astazi, vor trece si urmatoarele. Si nu voi sti cand am ajuns sa dau admiterea si sa imi amintesc doar despre cum a fost atunci cand ma panicam pentru o competenta, cand ma gandeam ca trebuie sa ma apuc de invatat pentru proba scrisa. Timp, incotro fugi? Hai, mai stai aici cu mine, ca trebuie sa te odihnesti si tu.

A cauta.

Viata ne este construita in jurul verbului “a cauta“, nicidecum in jurul lui “a fi“. De-a lungul vietii ne cautam cealalta jumatate, cautam sa multumim si sa nu ii dezamagim pe cei din jurul nostru, cautam raspunsuri, solutii, cautam sa intram in gratiile persoanelor pe care le apreciem, cautam prietenii care sa dureze o viata, cautam motive pentru care sa ne ridicam atunci cand simtim ca intreaga greutate apasa pe umerii nostri, cautam sa fim acceptati pentru ceea ce suntem, sa ne impunem opiniile, sa ne depasim continuu. Cautam atentia celor din jur, cautam multumirea din ochii celuilalt, cautam momentele de liniste in care sa purtam cu sine un dialog sincer, cautam fericirea, succesul, norocul.
Viata este alcatuita dintr-o complexa cautare. A sinelui si a sensului vietii. Cautam, gasim, ne oprim si trecem la urmatoarea cautare, caci spiritul nostru este astfel construit incat nu exista momente de repaus. Astfel ca, de astazi m-am decis sa nu mai cataloghez pe nimeni drept “lenes”, caci toti, fara niciun fel de exceptie, ne setam gandirea si scopul in viata in functie de ceea ce gasim. Cu cat cautam mai adanc, cu atat ne formam mai bine. Ce este foarte ciudat este faptul ca, desi setati astfel, avem timp si ne ridicam capul din pamant, pentru a-i observa pe aceia care ne dau o mana de ajutor. Sau poate doar cautam sprijin in momentele de ratacire. In momentul de fata, caut un subiect bun de postat, caut sa fiu cat mai logica, desi ceasul arata cu mult dupa ora 12, precum si multe altele. Am folosit atat de mult cuvantul “cauta” in acest post, incat cred ca ma voi lipsi de el multa vreme de acum inainte. Nu e nimic, caut un sinonim

Terenuri la padure

Desi sunt un copil de oras, la fel ca multi dintre cei din generatia mea, mi-am petrecut o mare parte din copilarie la bunici, la tara. Acest lucru ma face sa fiu legata de pamant, si sa ma gandesc cu nostalgie la felul cum imi ieroseam viata intre peretii de beton al unui bloc in loc sa ma bucur de aerul curat si de sunetul padurii.
Poate in primul rand deoarece casa bunicilor mei era asezata langa padure sunt foarte atrasa de o astfel de locatie, dar sunt sigura ca si fara aceasta influenta tot spre un astfel de loc m-as fi orientat.
Desi in prima instanta am cautat pe internet terenuri la padure, dar care sunt situate in principal in zona montana, a trebuit cu parere de rau sa renunt la acest plan in favoarea unuia mai pragmatic. Desi peisajul si linistea unui astfel de loc ma va atrage intodeauna, pentru ca mereu deciziile noastre trebuie sa ia in considerare si factorul financiar, a trebuit sa ma multumesc cu achizitia unui teren in imprejurimile Bucurestiului.
Cu toate acesta nu am renuntat la ideea de a avea padurea aproape si eventual si o apa. Desi la inceput nu am crezut ca voi gasi ceva care sa ma multumeasca, cu suprindere am gasit foarte multe zone care indeplineau criteriile setate de mine. Bucurestiul cu toate ca a “beneficiat” de defrisari masive este inca o zona verde unde am reusit sa gasec terenul perfect pentru casuta mea.
Am luat aceasta decizie, pentru ca banii sunt cei care dicteaza in viata intr-o mare masura, dar in acelasi timp nu ar trebuie sa uitam ca si sufletul nostru trebuie hranit, iar viata intre cei patru pereti a unui bloc nu este pentru multi o viata ideala. Si un alt motiv pentru care am cumparat acest teren este dorinta ca si copii mei sa se bucure de o copilarie linistita in aer curat.

8B.

Atentie, se inchid usile! Urmeaza statia Eroii Revolutiei, cu peronul pe partea stanga!“. Ma asez. In fata mea, deja asezata, se afla o fata. Prima data imi sar in ochi cizmele si imi spun in gand ca sunt probabil luate din alta tara, caci nu am vazut astfel de modele la noi in magazine. Fata citeste sau mai degraba rasfoieste o carte. Mi se pare frumoasa si cocheta. Ma suprinde in momentul in care o analizez si privirea-i ramane atintita asupra mea. Intorc capul spre usa, prefacandu-ma ca ma uit la cei care urca acum in metrou. Usile se inchid, iar aceeasi voce ma anunta ca urmeaza statia Tineretului. Privirea era tot asupra asupra mea. Imi spun ca poate este genul acela de persoana care nu suporta sa fie analizata. Cui ii place? Insa in metrou, e oarecum inevitabila actiunea. Are niste ochi albastri, frumosi, scosi in evidenta de culoarea inchisa a parului. Deodata, se ridica si se indreapta spre mine. Imi zambeste. Nu o mai vazusem de patru ani, asta dupa ce aproape opt i-am petrecut impreuna, in aceeasi clasa. Si cate se pot schimba in patru ani de zile! S-a schimbat atat de mult! S-a inaltat, si-a vopsit parul si parca nici vocea nu i-o mai recunosc. Coboara peste doua statii, caci are meditatii la matematica. Imi sunt suficiente pentru a-mi reaminti cat de mult imi doresc sa ma reintorc in trecut, acolo unde 8B-ul imi era familie. Mai rar colectiv ca acela! Poate tocmai de asta nu imi plac actualii colegi, caci i-am pus mereu in comparatie cu aceia de dinainte. Aceeasi voce anunta sec urmatoarea statie. E a ei. Usile se inchid. Doua statii, patru ani distanta. Ne-am spus prea putine si m-a lasat cu prea multe ganduri. Mi-e dor de scoala generala.

Alocatia.

Ieri, in timp ce ma pierdeam pe Internet, am citit ceva ce m-a socat. Se pare ca de anul viitor, Guvernul nostru incapabil doreste sa nu mai dea alocatie copiilor ai caror parinti au venituri mari. Nu stiu ce inseamna pentru ei sa ai un salariu mare, insa decizia vine ca un soc pentru mine. Da, stiam ca suntem condusi de niste prosti, care se gandesc doar la interesele proprii. Insa cum poti tu sa spui ca Romania va iesi din criza economica in care se afla, luand de la gura unui copil 42 de lei? In loc sa le fie rusine si sa plece capul, caci in ziua de astazi te descurci cu greu cu o asemenea suma, ba chiar nu te descurci deloc, ei iau acest fapt ca pe un lucru firesc si normal. Cunosc copii care depind de suma asta, care isi platesc transportul ca sa vina la scoala. Ti se rupe inima cand ii vezi ca nu vin uneori la ore tocmai pentru ca nu au posibilitatea financiara sa o faca. Oamenii de la conducerea tarii isi bat joc de noi. De ce? Pentru ca pot. Puterea este in mana lor, iar noi nu avem cum sa intervenim. Si ce daca exista dreptul la alocatie al elevilor? Vor vota sa nu mai fie, ca doar suntem in criza si ne ajuta orice suma de bani. Probabil am iesi din ea daca nu ar mai fura cu nesimtire si daca si-ar micsora salariile pe care le primesc pentru a sta cu fundul lor mare intr-un scaun. Anul acesta, nu mi-am primit alocatia. A trebuit sa ma duc la nu stiu ce sediu, sa depun cereri, sa fac rost de adeverinte, de parca imi faceau un mare serviciu dandu-mi ceea ce merit. In fiecare zi ne loveste drept in fata impotenta celor care ne conduc. Orasul asta arate ca dupa bombardamente, de parca am fi pus hartie pe strazi si nu asfalt, medicii nici nu se uita la tine daca nu le bagi bani in buzunar, se dau afara profesorii experimentati pentru a se face loc celor care au muncit pe sub birou, termini facultati si ramai pe dinafara caci nimeni nu iti cunoaste tatal sau mama, precum si multe altele. V-am mai spus cat de mult am ajuns sa urasc tara in care traiesc?