Nehotarati

Nu prea văd mulţi oameni hotărâţi să spună că detestă sportul. Poate că există câţiva; ignor. Însă am impresia că sportul e un fel de ultim tabu de societate, în mica noastră aventură istorică din ultimele decenii. Religii şi societăţi au căzut, nu însă şi distracţiile şi filozofia practică de masă a zbuciumului bezmetic.
       Detest sportul – sau mai degrabă ar trebui să spun că mi-e vag indiferent -, întâi, pentru că nu-mi place să sufăr. Nu am nici o înclinaţie specială pentru durere, efort, transpiraţie. Cum nu prea există sport în afara acestora, sunt nevoit să conclud că un sportiv e neapărat şi un masochist. Cu neputinţă să faci sport şi să nu-ţi placă durerea, să nu te adori în oglindă suflând greu, cu muşchii întinşi şi transpiraţia curgându-ţi pe trup. Un masochist dublat de un narcisic are destule şanse să dea un sportiv.
       Cum sportul are, însă, atâţia spectatori, s-ar putea crede că masochismul e o boală îngrijorătoare. Nu chiar. Suferinţa e pe teren; în tribune nu se face efort. Spectatorii sunt mai degrabă tentaţi de sadism: adoră suferinţa pe care unii o provoacă altora, şi ei din tribune prin încurajări, într-un mic careu, de obicei prin două ‘echipe’ (care nu există, nu au nici o ‘tradiţie’, ‘steaguri’, ‘culori’ etc., sunt totalmente ficţiuni) care se aruncă una asupra celeilalte. Numărul sadicilor îl depăşeşte constant pe cel al masochiştilor, şi nu-i aşa de rău; presupun că e întotdeauna preferabil, în orice, să existe mai mulţi spectatori decât practicanţi.
       Pornisem, totuşi, mai degrabă bine. Ca orice copil aruncat în lume de pretenţiile părinţilor şi brutalitatea agreabilă a prietenilor de joacă, am practicat câteva, un număr infim de suferinţe organizate. Câţiva ani de hochei, câţiva de şah (cineva s-a amuzat odată să-l declare ‘sport’, pe motivul comic sofistic că ar presupune performanţă, aşa încât îl trec aici), planorism şi paraşutism din curiozitate, box (doar câteva luni, deşi bietul antrenor îmi vindea avantajul staturii şi alonjei), în sfârşit, un mic număr de brutalităţi organizate, din genul acela care te face în viaţă, când te întorci noaptea acasă pe o alee întunecată unde lâncezesc patru indivizi, să treci cu un anume surâs interior printre ei. Rezultatul: fiecare în parte şi toate împreună mi s-au părut excelente şcoli de absurd şi stupiditate. Judecând cât pot de onest, cu perspectiva trecerii timpului, rare sunt activităţile umane (poate frontul, în linia întâi?) în stare să producă atât de consistente şi sistematice probe din amândouă.
       M. Onfray găsea că sportul e un avatar iudeo-creştin al legitimării suferinţei, prelungit laic până în zilele noastre. Mă întreb; nu e deloc imposibil. Plăcerea de a suferi e destul de răspândită, şi nu prea văd cum s-ar putea edifica fără ea o religie durabilă. În plus, am reinventat sportul de masă şi de arenă, după o moarte de cincisprezece secole, am ţinut neapărat să facem asta. E de înţeles, dacă între timp fuseserăm ocupaţi cu religia.
       Chomsky povesteşte că a fost frapat de absurdul lucrului abia în adolescenţă, când asista pe un mic stadion, alături de colegi, la tribulaţiile echipei liceului. În timpul jocului, s-a oprit deodată din aplaudat, întrebându-se ce face acolo: de ce susţinea o echipă mai degrabă decât alta? Unii era îmbrăcaţi în albastru, ceilalţi în verde, fără să se înţeleagă prea bine raţiunea acestei distincţii cromatice, singura care-i apărea vizibilă. Pentru că este echipa liceului, i s-a spus, echipa ‘noastră’. Şi n-aş putea să o susţin pe cealaltă? s-a gândit timid, lăsându-i să-i scape vorbele pe buze. Cum privirile celorlalţi s-au întunecat, a preferat să-şi continue reflecţia acasă. În această simplă stupoare originară, ‘de ce unii mai degrabă decât alţii’, şi fără să cunoască încă uzul sistematic al sportului în societăţile totalitare, sunt de găsit rădăcinile consideraţiilor de mai târziu despre vidul naţiunilor.
       Sportul, gestionare a suferinţei în vederea unei beatitudini fizice, pur masochism, atavism al strivirii celuilalt şi înlocuitor sadic de mândrie personală în oceanul ratajului, are acum şi un côté estetic. Alergatul. Alergatul nebun, cu ochi injectaţi, pe alei, în săli de transpirat etc. Acum: pot înţelege că te temi de boală, sau nu vrei să fii povară altora, şi atunci preferi să-ţi menţii un corp cât mai sănătos în viaţă, până la sfârşitul aventurii. E singura motivaţie care mi se pare raţională: sportul ca negaţie. Te apuci de sport aşa cum alţii se lasă de fumat: nu ca să-şi facă bine, ci ca să nu-şi facă rău. O via negativa destul de rezonabilă, de înţeles. Dar ca să te admiri în oglindă… Perversiunea narcisică, benignă, se împleteşte comic cu evidenţa nonsensului, câtă vreme lucrezi cu materia cea mai perisabilă din lume, corpul. Parcă niciodată absurdul n-a alunecat mai departe. Totdeauna am impresia, când văd câte unul depăşindu-mă pe trotuar în flagrant delict de ‘jogging’, că am de-a face cu un tip care pregăteşte o operă, ceva extraordinar. Fără îndoială îşi prelungeşte viaţa în vederea acestui fapt: acasă îl aşteaptă o capodoperă, o sculptură, o simfonie, un roman. Omul acesta se păstrează pentru ceva, altfel ar fi inexplicabil. Indecent, comic. Omeneşte ataşant, într-atât e de stupid. Sunt deci convins că toţi alergătorii stradali sunt genii care se păstrează pentru a dovedi curând ceva.
       O stupiditate abisală într-o mare de urlete. Nu ştiu de ce, am impresia că sunt şi lucruri mai bune de făcut.

Mario si Luigi

Dupa cum probabil stiti deja Mario mai are un frate geaman, mai inalt dar mai putin popular pe nume Luigi. Imbracat intr-o salopeta albastra si cu sapca verde, Luigi a aparut pentru prima data in 1983 in jocul arcade Mario Bros. ca si personaj secundar.  Desi nu este la fel de faimos ca si fratele sau, Luigi apare in destul de multe jocuri Mario printre care si o serie de trei jocuri : Mario si Luigi. Multe dintre jocurile in care apare acest personaj sunt jocuri online, dar as vrea in acest articol sa va spun mai multe despre trilogia in care joaca alaturi de fratele sau.
Primul joc din trilogie se numeste Mario & Luigi: Superstar Saga si este lansat in 2003 de catre cei de la  Game Boy Advance. In acest joc apar inca doua persoanje negative noi: Cackletta si Fawful care ii fura vocea printesei Piersica. Cei doi protagonisti trebuie sa o recupereze si sa ii impiedice pe cei doi eroi negativi sa o foloseasca pentru a conduce lumea.
Al doilea joc este Mario & Luigi: Partners in Timelansat in 2005 de catre cei de la Nintendo de aceasta data. In acest joc actiunea se petrece in trecutul Regatului Ciuperca, unde printesa Piersica ajuge prin folosirea masinii timpului. Aici este rapita de extraterestii iar Mario si Luigi impreuna cu varinatele lor de cand erau copii incearca sa o salveze si sa se intoarca inapoi in prezent.
Al treilea joc si ultimul se numeste Mario & Luigi: Bowser's Inside Story si apare in 2008. In joc, desi apar si restul de personaje precum Mario, Lugi si printesa Piersica, il are ca si protagonist pe Bowser, care incearca sa castige atat regatul Ciuperca cat si Koopa. Dupa ce inhaleaza un praf care il face sa ii aspire pe toti din jurul sau Bowser este ajutat in indeplinirea sarcinii de catre Mario si restul personajelor care in acest joc sunt captive in interiorul lui  Bowser.
Seria se remarca prin dialoguri savuroase si amuzante si introducerea personajului Fawful.

Confessions (2010)

Confessions (2010), plicticos atavism al cruzimii japoneze, prezent peste tot, în arta ca şi-n pornografia lor; fastidios. Blue Valentine (2010), poveste minimală, delicată, simplă, şi tot ce reuşeam să văd în timpul ăsta era: monstruozitatea banalităţii.

       Cred că poate fi admis: celui care scrie îi lipseşte ceva. (Nicidecum îi prisoseşte, cum se crede, nu e vorba de un surplus de fiinţă sau o malformaţie, de abilitate, talent, genialitate etc., simple efecte.) La originea nerăbdării de a aşterne cuvinte, ca a oricărei dorinţe, stă o lipsă. Nu e normal să scrii, ‘viaţa ar trebui să fie de ajuns’ (Houellebecq). Universul, totuşi, le e suficient celorlalţi. Dacă te precipiţi în altceva, e fără îndoială pentru că lipsa, esenţială sau nu, e prezentă, corozivă, dureroasă. Fără ea scrisul ar fi lipsit de combustia lui intimă. – Întâlnind un scriitor, întrebarea corectă ca să-l defineşti ar trebui să fie: Ce îţi lipseşte? Răspunsul va fi scurt, din câteva cuvinte. După el vei putea şti dacă scrie ficţiune, poeme sau eseu, dacă are o gândire, o teză sau o naraţiune metaforică, dacă mai vrea ceva pe-aici sau e resemnat în general cu rodul faptei.

Reguli pentru parcul uman.

 ‘Aventurile nu-ului sunt mai excitante decât cele ale da-ului.’ Fie şi numai pentru observaţia asta, ceva din scrisul lui Sollers, din potopul inutil de romane fade, merită salvat.

O.: ‘E important, pentru mine, ca cineva să creadă în lucrurile pe care le face şi să facă lucrurile în care crede. Asta e important, asta mă interesează: viaţa filozofică’. – E ca şi cum ai spune că, din literatură, te interesează viaţa literară.
O. are ideea asta fixă a adecvării, trebuie să trăieşti ce spui. E preferabil, e desigur onest – dar nu mai mult. Faptul că un gânditor face exact contrariul a ceea ce spune nu-i invalidează spusa. Esenţa unui gând e universalitatea lui. E absurd să spui că filozofiile stau sau cad după vieţile care le-au urmat. Pedagogie de internat. Cam mult Nietzsche.

B.E. Ellis: ‘Lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla unui bărbat e să se îndrăgostească de o târfă’.

Trebuie să verific. Nu-mi amintesc să fi scris cineva despre postura amantului spectator.

Never let me go (2010). B. are dreptate: unul dintre cele mai stranii şi mai apăsătoare filme. El sau romanul trebuie să-l fi determinat pe Onfray, în afara cazului, să scrie articolul.
Îţi dă o dorinţă terifiată de a reciti Reguli pentru parcul uman.

Bolile pe timpul sarcinii

Chiar nu este distractiv sa te imbolnavesti insa atunci cand la mijloc este un copil lucrurile devin cu mult mai serioase. Sarcina nu este nici locul si nici momentul sa prinzi cine stie ce raceala nici vreo infectie incapatanata care sa te lase fara optiuni. Nu uita, cat timp ai un micut un burtica, antibioticele si medicamentele in general sunt interzise pentru ca pot provoca o dezvoltare anormala a copilului.
Cu toate ca cele mai multe infectii nu se transmit direct la copil, nu trebuie sa uitam nici o clipa ca sangele circula in comun de la mama la fat asa ca mai devreme sau mai tarziu, copilul poate culege roadele neatentiei mamei.
Tocmai de aceea se recomanda ca pe toata durata sarcinii, femeia gravida sa manifeste un maxim de atentie cu privire la toti factorii de risc ce pot aparea in jurul ei. De la simplul spalat pe maini si pana la pregatitul mancarurilor, totul trebuie tratat cu maxima seriozitate pentru a ca nici un fel de germene sau factor infectios sa nu intre in organism.
Pana si la capitolul sex lucrurile trebuiesc tratate altfel. Chiar daca ai incredere in partenerul tau si stii ca el ti-a fost mereu fidel, este bine ca pe perioada sarcinii sa faceti dragoste protejati astfel incat sa nu fii afectata in nici un fel de vreo boala de care el nu stie inca nimic. Cinstit vorbind, este mai bine sa fii sigura decat sa iti para rau mai tarziu.
Nu in ultimul rand, medicul curant, de familie, sau specialist care se ocupa de sarcina ta trebuie mereu tinut la curent cu evolutia sarcinii si cu eventualele probleme pe care le-ai avea. Nu uita sa ii mentionezi nimic si fii mereu sigura ca ii spui totul chiar daca unele lucruri pot parea lipsite de importanta.
Acestea fiind spuse nu uita ca cele noua luni in care viitorul tau copil va creste la tine in burtica sunt esentiale pentru dezvoltarea lui ulterioara si orice ai face acum, trebuie sa te feresti de lucrurile care ar putea sa ii faca rau.

Hitler

 Când un ecologist mă plictiseşte cu tirada lui – şi te plictisesc constant -, îi amintesc că primul mare teoretician al ecologiei a fost Hitler. Primele legi ecologiste din lume, legea despre protecţia animalelor şi cea despre protecţia naturii, apar în al Treilea Reich şi pe ele tronează semnătura îngrijorată de biosferă a lui Hitler. – Asta, mai ales când e invocată stupiditatea orientării de stânga a ecologismului. Toată tradiţia romantismului german, antimodernismul, antiprogresismul, antiindustrialismul, ideea că a existat o Vârstă de Aur după care totul a fost corupt şi la care trebuie cu necesitate să ne întoarcem îl înscrie, printre continuatori şi emuli, pe acest modest inventator al naţional-socialismului. Ecologia are o tradiţie profund reacţionară, hiper-conservatoare , care merge de la mitologia cultural-religioasă până la detestarea omului ca accident degenerat şi predilecţia pentru puritatea animalelor. Între supravieţuirea speciei umane şi supravieţuirea celorlalte specii, un ecologist autentic nu stă pe gânduri o clipă. Dacă eşti ecologist şi vrei să te revendici de la stânga, las-o baltă. Mai puţine tricouri cu Che Guevara şi mai multe uniforme brune, cu svastică.
 
Luna trecută, China trecea înaintea Japoniei, devenind a doua economie a lumii. Zilele trecute, Brazilia devine a şaptea economie, trecând înaintea Italiei.
       (Lenta alunecare în nesemnificativ a Occidentului.)
 
Înainte, un autor era fotografiat pe coperta a patra a cărţii sale în posturi ‘clasice’. La birou, înconjurat de cărţi, lua o poziţie gânditoare, de sfinx vag constipat, şi totul era bine. Acum se poartă fotografiile ‘pentru toţi’, care nu complexează cititorul. La fel ca fotografiile de nuntă. Detaşat, descheiat la haină, sprijinind ziduri în care se văd crăpături largi, siluetă bătută de vânt printre ruine urbane, cu spatele la un grafitto sau la un felinar de stradă spart.
       La urmă o să fie doar felinarul. Într-adevăr, felinarul ajunge.